In copilarie nimic nu ma bucura mai mult ca apropierea sarbatorilor. Anii copilariei mele erau marcati de aceste repere, ritualuri mari si ritualuri mai mici.
Tin minte ca, de Sarbatoarea Pascala, ma apucam cu bunica de pregatiri cam cu vreo trei saptamani inainte. Cel putin. Planificam totul, pregateam culorile pentru oua, ne gandeam cu ce umplem cozonacii si cornuletele. Era o amosfera de basm. Zilele erau pline de nerabdare dar si de tacere, de asteptare. Timpul trecea mult mai incet ca de obicei desi inima mea batea mai repede. Pentru mine, zilele acelea erau speciale. Inchid ochii si revad, pe rand, vopsitul oualelor, pregatitul cozonacilor cand bunica facea tare cald in bucatarie si nu ma lasa sa ma uit cum creste aluatul pus la dospit, mersul la biserica cu ceilalti copii de la bloc, traditia din cartierul nostru de a lasa copiii sa mearga in fata cu lumanarile aprinse si apoi sa faca un fel de carare sa treaca oamenii mari, cantecele care rasunau, bunica cantand atat de frumos „Hristos a inviat”.
Cand mi-a fost mai greu in viata, m-am intors acolo, in sufletul meu, unde sunt toate aceste amintiri. Ca o ancora de stabilitate, ritualurile m-au tinut cand valurile au fost puternice. Mi-au dat stabilitate si mi-au conturat sentimentul de identitate. Cand nu am stiut drumul, ele mi-au fost busola care mi-au aratat drumul spre mine, spre „acasa”.
Ritualurile din familie sunt pline de emotie si creeaza adeziune intre membrii, confera copiilor siguranta, sentimentul de apartenenta. Psihologul Barbara H. Fiese, autoarea cartii „Family Routines and Rituals”, a aratat cum ritualurile contribuie la sanatatea fizica si psihica a unei familii. La copii, sentimentul de apartenenta este tare important si este accentuat de existenta acestor rutine si ritualuri.
Imi doresc ca si copiii mei sa aiba ritualurile lor care mai tarziu sa le tina aprins in suflet sentimentul de „acasa”. Si atunci cand poate noi, parintii, nu vom mai fi acolo langa ei. Si nu vorbesc doar de ritualuri mari, ci si de ritualuri mici care am observat ca ii bucura tare mult si pe care le asteapta cu mare bucurie: ritualul de seara, inainte de culcare (in care toata familia se strange si fiecare multumeste celoralti pentru ceva ce au facut in ziua respectiva, rugaciunea de seara, imnul „suntem o echipa mare, suntem o echipa tare” si „marea imbratisare”), ritualul de la revedere cu 3 imbratisari, cina, micul dejun in weekend facut de „bucatarul tati” care mai „scapa” cate ceva mai putin sanatos precum friganele sau cremvusti si o pacaleste pe mami ca le da brocoli la copii, timpul special in care copiii aleg cum ne jucam si asa mai departe.
Incerc in acelasi timp sa nu le impun ceva, sa le las libertatea sa aleaga. In toate ariile. Le spun ce cred eu, dar si ce cred altii si ii indemn sa citeasca la randul lor si sa isi formeze propria parere. Legat de ritualuri, ii las si pe ei sa vina cu idei. Si incerc sa las loc si pentru neasteptat, surprize, astfel incat sa fie flexibili si sa se adapteze usor la schimbari. Pentru ca si surprizele au un farmec al lor.
Viata va oferi copiilor nostri atat ape linistite, cat si rauri involburate. Noi parintii ii putem ajuta sa isi constuiasca acele roci puternice pe care sa se sprijine si sa treaca orice apa, indiferent cat de agitata este. Pentru ca ei vor avea acest sentiment puternic de apartenenta, de „acasa”.
Ma duc sa vopsesc ouale cu Mihai si Maria. Nu mai au rabdare. Poate il convingem si pe tati. Si astfel mai colectionam un moment frumos de „noi”, moment de care o sa ne amintim cu drag peste ani.
Sa aveti sarbatori cu liniste in suflet.
Ana
Sursa foto: Kelly Sikkema, Unsplash.com