Am trecut ieri pe lângă banca din Herăstrău unde stăteam când Mihai era bebeluş şi dormea în cărucior. Apoi am stat cu Maria, 2 ani mai târziu. Culmea este că toate băncile de pe alee au fost înlocuite cu unele noi, maro, numai banca mea verde a rămas printe ele, ca un martor tăcut al trecerii timpului şi al devenirii mele ca mamă.
M-am aşezat pe bancă şi parcă m-am întors, brusc, în timp. Era linişte, aşa că îmi auzeam gândurile şi simţeam emoţiile, în tihnă. Mi-e dor de ei mici. Dacă aş da timpul înapoi aş face atâtea lucruri diferit. Nu m-aş fi întoarce aşa repede la serviciu, i-aş ţine infinit mai mult în braţe, aş cere ajutor de specialitate la primele simptome ale depresiei post-partum, m-aş informa mai mult despre ce părinte vreau să fiu, aş avea mai multă grijă de mine să pot avea grijă mai bine de ei.
Un sentiment de vină îmi inundă sufletul. Mă văd pe mine atunci şi mă văd acum. Acum…aproape 10 ani mai târziu. Atâtea s-au întâmplat. Am renunţat la jobul din corporaţie pentru a lucra pe cont propriu şi pentru a avea un program flexibil. Am stat cu ei în fiecare zi de atunci, m-am înscris la facultatea de psihologie, am citit şi am participat la multe cursuri de parenting, de dezvoltare umană, inteligenţă emoţională, m-am certificat ca trainer. Pasiunea mea a devenit sa învăţ cat mai multe despre psihologia relaţiei parinte-copil. Mi-am schimbat total concepţia despre parenting. Sau mai bine zis, mi-am construit una. Am trecut printr-o profundă transformare a fiinţei mele. Ca într-o călatorie a cunoaşterii de sine, a definirii de sine. Cred că sunt pe drumul bun, drumul meu, iar în fiecare zi, în continuare, descopăr lucuri noi. Şi am bucuria de a putea împartăşi cu voi experienţele mele. Cu toate acestea, bagajul vinei mele m-a însoţit în continuare. Vina că aş fi putut face lucrurile diferit. Ştiu teoria psihologiei vinei, şi totuşi….Am cautat motive, am cautat să mă înţeleg, dar cu ochii de azi nu mă pot înţelege pe mine de atunci.
Mă uit la ghizodanul negru pe care îl am cu mine, în parc. Şi realizez că este bagajul învinovăţirii mele. L-am purtat atâţia ani. Îmi vine deodată o idee. Poate vina a fost motorul care a declanşat schimbarea. Poate vina m-a făcut să fiu omul care sunt azi. Dar acum nu mai îmi este de folos. Nici mine, nici lor, lui Mihai şi Mariei. A venit momentul să îl las, pe banca verde. Multă vreme nu m-am iertat. Conştient sau nu, mă pedepseam singură, şi prin asta făceam vina mai uşor de acceptat într-un fel. A fost un mecanism de apărare. Să poţi însă accepta că ai greşit şi să te poţi ierta, chiar dacă nu îţi găseşti motive, cred că este un act de curaj.
Poate şi tu ai trecut prin asta. Poate ai un copil mare şi ai fi vrut să fi un altfel de părinte pentru el. Poate ai schimba, ca şi mine, multe. Te înţeleg. Nu cred că există mamă sau tată care nu ar schimba ceva din trecut, dacă ar putea, cu ochii de azi. Însă, dacă continuăm să ducem bagajul ăsta greu în spate, nu putem AZI să fim total prezenţi în vieţile copiilor noştri; nu putem să alergăm lângă ei, nu putem să îi strângem în braţe că ne incomodează ghiozdanul prea mare, nu putem fi prezenţi, căci suntem obosiţi de cât am dus acest bagaj in spate, nu putem zbura cu ei, căci greutatea ne trage în jos. Şi, la un moment dat, când nu mai putem să îl ducem, după ani şi ani, copiii ne preiau, inconştient, acest bagaj şi îl duc ei mai departe pe umeri.
Am dat azi peste un citat al lui John Green, “ca sa îţi gaseşti drumul, trebuie mai întâi să te pierzi”. Indiferent ce bagaj ai, mare sau mic, greu sau uşor, lasă-l pe o bancă. E un mare act de curaj şi dovadă de iubire pentru tine şi cei dragi.