„Şurubel şi Şurubica” pentru părinţi

de Andreia Birtu

“Te dau la cioară”, îi spune o mamă suparată copilului ei.

Cel mic îşi derulează rapid în minte un film în care este sfârtecat de cioară. După ce vede secvenţele horror, crede că singura soluţie de supravieţuire este obedienţa. Final fericit: mama are un copil ascultător.

M-am întrebat de multe ori ce simte un copil atunci când un adult îl ameninţă. M-am întrebat de atâtea ori încât am început să îmi amintesc fragmente din viaţa mea de copil, când trăiam momente asemănătoare. De fapt, mi-am amintit frica, nu neapărat cuvintele. Era o frică atât de mare că aproape nu mă mai puteam mişca. Dar frica aceasta, de abandon, nu venea niciodată singură. Mult timp a fost timidă, mai că nu ştiam ce e cu ea. Apoi, a început să crească, să fie din ce în ce mai prezentă. Până când, într-o zi, am văzut-o cum stătea acolo mare şi impunătoare. Nu mai puteam să o ignor. Ea era furia. Era furia că adultul pe care îl consideram ocrotitorul meu ar fi fost în stare să îmi facă rău cu bună ştiinţă. Evident că nu aceasta este intenţia adulţilor atunci când rostesc: „te dau la poliţist”, „plec, te las singur”, „du-te unde-oi vedea cu ochii”, etc. Este doar unul din efectele secundare.

Astfel de episoade le-am trăit din postura de copil, de observator şi, chiar de mamă. Da, am făcut acest lucru. Primele lecţii de parenting le-am primit de la părinţii mei, pe care le-au primit şi ei de la părinţii lor, şi tot aşa. N-a fost uşor să-mi recunosc că preluasem anumite modele de creştere şi educare a copilului care nu-mi plăcuseră la momentul predării. Mi-a luat timp să înţeleg că unele expresii se transformă în adevărate tragedii interioare pentru copii. La fel cum mi-a luat şi mai mult timp să trec peste frica de abandon.

Vorbesc de scris. Mi-a luat vreo treizeci de ani să am curajul să abandonez temeri legate de expunere, de „intrarea” într-o lume ale cărui „reguli” îmi sunt necunoscute. În final, am făcut pasul şi am scris o carte pentru copii.

Este o poveste uşoară, pe care o poate înţelege şi un copil de patru ani şi unul de şapte. În plus, copiii care abia învaţă să citească vor fi încântaţi să exerseze cititul cu ea. Ilustraţiile Ioanei Flueraşu sunt fabuloase, deoarece protagoniştii nu sunt uşor de personificat. Este vorba de două râme –  Şurubel şi Şurubica, cei care dau şi titlul cărţii. Sunt frate şi soră, care au nenorocul să se întâlnească cu un uriaş pescar.

Dincolo de momentele naraţiunii, am considerat povestea ca fiind un bun prilej de a mă re-transpune într-un episod de joacă de-a cel mic şi cel mare. Rolul copiilor este jucat de Şurubel şi Şurubica, în timp ce uriaşul Denis poate fi părintele care ameninţă că îl dă pe cel mic la peşte, de data aceasta. Pentru că şi eu mă simţeam mică-mică iar pe cei mari îi percepeam ca fiind uriaşi, nu doar datorită mărimii ci şi capacităţii lor de a face aproape totul dincolo de puterea mea de copil, am ales să introduc (şi) acest mesaj în carte. E doar pentru noi, cei care le citim cărţi celor mici. Povestea „Şurubel şi Şurubica” este o poveste despre iubire, despre curaj dar şi despre noi, părinţii din viaţa copiilor noştri.

Andreia Birtu, autor “Surubel si Surubica”

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.