Tabără părinţi adepţi disciplină tradiţională: copiii de azi o să ni se urce în cap mai încolo, o să fie nişte frustraţi pentru că sunt lăsaţi să facă ce vor. Mai mult, părinţii le şterg toate problemele din cale. Părinţii lor sunt nişte inconştienţi!
Tabără părinţi adepţi disciplină cu empatie şi blândeţe: mulţi copii sunt încă umiliţi ca să asculte, să facă cum zic părinţii. Părinţii lor sunt nişte tirani!
Zilnic pe Facebook sau forumuri de specialitate vedem astfel de postări, comentarii, dezbateri. Nu că ar fi ceva rău că există dezbateri, dimpotrivă. Problema este că, de prea multe ori, o discuţie constructivă se transformă rapid într-un război. Tindem să ne apărăm convingerile de parenting cu îndârjirea cu care ne apărăm convingerile religioase. Atacăm fără să ascultăm părerea celuilat până la capăt sau ce presupune un anumit stil de parenting. Parcă scopul principal este să îl convingem pe celălalt cât greşeşte (de fapt să ne convingem pe noi cât de bine facem). Uneori, şi în aceeaşi tabără, există astfel de atacuri. A îndrăznit un părinte, care zilnic face eforturi să fie mai calm, să ţipe la copil şi să îl pedepsească, păi merită să aruncăm cu pietre în el! Cum a îndrăznit?! Blasfemie!
Nu putem contrazice o părere dacă nu o ascultăm până la capăt. Nu putem critica un stil de parenting dacă nu ştim ce implică până la capăt. Cred că fiecare din noi poate deveni un mai bun ascultător. Un mai bun sprijin. Câtă nevoie este în lumea asta de mai multă înţelegere!
Mi-aş dori atât de mult să văd pe forumuri sau grupuri mai multă deschidere şi dialog. Să nu ne mai vânăm greşelile unii altora pentru a critica, ci să ne încurajăm şi felicităm pentru ce reuşim să facem bine. Un părinte încurajat azi pentru un pas înainte şi unul înapoi va face maine doi paşi înainte şi unul înapoi.
Mărul discordiei între părinţii din tabere diferite este de cele mai multe ori disciplina. Dar putem educa un copil fară a-l jigni, pedepsi, lovi. Putem să fim fermi în privinţa respectării limitelor, dar calzi în voce şi atitudine. Nu trebuie să îi călcam în picioare toată stima de sine. Limitele sunt esenţiale pentru dezvoltarea socio-emoţională a copilului. La fel şi dragostea, căldura, empatia. Ele nu se exclud. Acesta este parentingul pe care specialiştii în dezvoltarea copilului îl susţin. Personal, este parentingul în care cred pentru că implică respect reciproc, umanitate, demnitate şi iubire. Parenting cu limite şi blândeţe.
Într-adevăr, unii părinţi tind să fie prea permisivi, şi da, nu este cel mai bine pentru dezvoltarea psiho-socială a copilului. Aşa cum unii părinţi sunt prea fermi şi uită să îi ghideze prin furtuna emoţiilor pe copii. Nu îi includ aici de cei care folosesc violenţa fizică sau verbală. Acela nu este parenting, este abuz.
Nu cred că există părinţi perfecţi. Nici eu nu sunt un părinte perfect, nici pe departe. Cred în părinţi informaţi, care iau decizii în cunoştinţă de cauză; părinţi care nu renunţă când greşesc şi în fiecare zi sunt un pic mai buni în direcţia asumată. Şi mai cred că putem fi mai înţelegători, cu noi şi cu cei din jur.
Până la urmă cu toţii ne dorim tot ce e mai bun pentru copilul nostru: să fie fericit, sănătos, împlinit. Şi, în sens larg, ne dorim o lume în care sunt cât mai mulţi oameni fericiţi şi echilibraţi, capabili de un dialog constructiv. Hai să începem cu noi. Să fim o astfel de lume!
Photo by Andrik Langfield on Unsplash