Relaţia părinte-copil: ce rămâne după ani şi ani?

Ieri, în drum spre Mihai şi Maria să îi iau de la şcoală şi grădiniţă. Stau la semafor. Un om la vreo 65 de ani îşi ajută tatăl, foarte în vârsta, să traverseze strada.  De abia mai merge. Copilul îşi ţine cu grijă părintele de mână şi de spate. Tatăl face paşi mici, nesigur pe el.  Îmi aminteşte de paşii nesiguri ai copiilor când învaţă să meargă. Parcă acum tatăl este copilul, şi copilul tatăl. Ce rămăsese la fel era legătura şi dragostea care se citeau pe chipul lor. Grija copilului pentru tatăl său şi resemnarea părintelui. Acum el trebuie să se lase în grija fiului său, să îi urmeze paşii, să se ţină bine de el să nu cadă.

Imaginea celor doi a rămas multă vreme cu mine. Ce repede trece timpul! Citeam mai demult undeva că avem 18 ani de petrecut împreună cu fii şi fiicele noastre.  După care, aşa cum este şi firesc, îşi iau zborul şi îşi clădesc viaţa lor, familia lor; 18 primăveri împreună, 18 vacanţe de vară, 1 singur început de şcoală, 1 “mama” spus prima data. Dar şi prima dată când ne roagă să nu îi mai ţinem de mână când îi lăsăm la şcoală, când vor să nu îi mai îmbrăţişam de faţă cu alţi copii, să nu mai venim cu ei afară cu bicicleta, prima data când au un secret faţă de noi.

Mihai are aproape 8 ani. Din copilaşul dependent de mine pentru orice se întrevede deja adolescentul independent. Maria încă ma pupa cu foc şi ne îmbrăţişăm mult înainte să o las la grădiniţă. Dar devine şi ea din ce în ce mai independentă. Mă bucur mult să îi văd cât de frumos cresc. În acelaşi timp, îmi dau seama că trebuie să învăţ să le dau drumul, să învăţ să ma desprind şi eu de ei, nu numai ei de mine.  

Văzându-i pe cei doi ieri, am realizat că multe, prea multe se schimbă. Mai puţin un lucru. Legătura profundă dintre un părinte şi un copil. De aceea este atât de important să clădim o relaţie bazată pe empatie, respect, căldură şi înţelegere cu copiii noştri când sunt mici. Nu pe frică. După ani, tot ce rămâne vine din inimă, nu din teamă.

Ca părinţi avem o influenţă covârşitoare asupra adultului în care se va transforma copilul nostru. Relaţia pe care o avem cu el va influenţa toate relaţiile lui cu alţi oameni, relaţia lui cu sine şi relaţia peste ani cu noi.

Timpul trece repede. Să ne oprim din când în când din alergat şi să ne bucurăm, cum zice Maria, “pe îndelete” de momentele de noi cu ei. Să le savurăm, să fim acolo prezenţi, să ne lăsăm la nivelul lor şi să îi privim în ochi când vorbim cu ei, să ne jucăm din toată inima ca şi cum am fi şi noi copii, să auzim ce ne spun, să fim sprijin pentru ei şi când au greşit, sa le simţim mirosul, să îi ghidăm cu dragoste, să colecţionăm momente magice de noi împreună; momente de care ne vom aminti cu atâta drag peste zeci de ani, când o să traversăm o stradă, ţinându-ne de braţul lor.

Photo by Aron Visuals on Unsplash

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.