Scopul parentingului nu este să creştem nişte soldăţei care ne ascultă şi nici regi care ordonă

“Cum să fac copilul să mă asculte?” este una dintre cele mai frecvente întrebări pe care şi le pun părinţii. Aş fi vrut ca în topul întrebărilor să fie “Cum sa comunic mai bine cu copilul meu?” sau “Ce pot face să am o relaţie mai bună cu copilul meu?”.

Închide ochii şi imaginează-ţi un părinte şi un copil având o discuţie. Nu sunteţi voi, nu îi cunoşti. Cum sunt poziţionaţi? Părintele este în picioare şi se uită de sus la copil, cu o privire iscoditoare? Sau părintele se lasă în jos să ajungă la nivelul copilului şi îl priveşte în ochi cu căldură?

Cei mai mulţi dintre noi îşi vor imagina părintele în picioare. Inconştient, obiectivul zilnic al parentingului este să determinăm copilul să ne asculte. Fie că ne dăm seama sau nu, ne manipulăm copilul. Motivul? Noi ştim mai bine ce şi cum.

De ce a avea un “copil cuminte”, care ascultă cu stricteţe de părinţi, este atât de important? Poate ne vine din copilarie, când auzeam sintagma asta de multe ori pe zi. Clar, să fii un copil cuminte sau să ai un copil cuminte era o virtute. Nu îmi amintesc să fi auzit prea des însă cuvintele “copil fericit”. Suntem generaţia crescută cu scopul de a fi cuminte, a nu deranja, a nu ne/ îi face de râs.

Astazi, suntem noi părinţi. Inconştient, ducem mai departe această moştenire. Noi, foştii copii cuminţi. Însă noi, spre deosebire de parinţii noştri, avem acces la mult mai multe informaţii. Ei nu aveau. Astăzi noi putem decide în cunoştinţă de cauză ce fel de părinţi vrem sa fim pentru copiii noştri. Vrem să avem nişte soldăţei care se supun? Niste copii cuminţi care nu deranjează deloc? Pe care îi manipulam după bunul plac pentru un scop nobil? Şi care este acest scop? Un copil umil şi influenţabil va deveni fix asta ca adolescent şi apoi la adult. Doar că nu va mai fi influenţat de noi, ci de anturaj.

Majoritatea copiilor de astăzi mai au ceva în plus. Sau mai bine zis, nu mai au. Dacă generaţia noastră de “copii cuminţi” avea acces la joaca cu duiumul, generaţia de azi trebuie sa fie şi cuminte şi…fără copilărie. Căci copilaria fără joacă nu e copilărie. Sacrificăm bucuria de a fi copil pentru un “bine” din viitor. Să ştie cât mai multe limbi străine, să facă sport de echipă dar şi individual, să facă pian, balet, robotică, să aibă meditaţii. Toate pentru nişte meserii din viitor despre care habar nu avem care vor fi. Nişte meserii unde abilităţi precum empatia, comunicarea interumană vor fi cele care ne vor diferenţia poate de inteligenţa artificială. Iar aceste abilităţi se învaţă cel mai bine prin….joacă. Joaca (individual, cu părinţii şi cu cei cei de o seamă) este sursa primară de învăţare. Asta uităm uneori.

Mai există şi copii crescuţi fără limite. Părinţi care nu mai vor să repete modul în care au fost crescuţi de părinţi şi se duc în extremă lăsând copiii sa facă ce vor.

Nu cred în extreme. Nu cred în parenting permisiv aşa cum nu cred în cel care manipulează. Cred într-o relaţie fireasca, bazată pe înţelegere, căldură, empatie, respect, conectare. Si cred mult în deschiderea de a învăţa. In primul rând noi ca parinţi. O generaţie crescută cum am fost noi trebuie să înveţe să fie empatică. Trebuie să înveţe să se uite în primul rând la ce poate schimba la ea. Fiecare trebuie să îşi ia oglinda şi să uite de “capra vecinului”. Trebuie să ne asumăm lucruri şi apoi să învăţam sa ne schimbăm mai întâi pe noi. Nu ştim, nu ne vine firesc. De aceea, din păcate, şi firescul de a fi părinte trebuie învăţat. Gestionarea proprilor emoţii în conflictele cu copiii, conectarea profunda cu ei, ghidarea si nu controlul, limite setate cu căldura, consecvenţa, ascultarea, trăirea emoţiilor într-un mod sănatos, asumarea eşecului şi învăţarea din el.

Fiecare din noi alege. Vom duce mai departe inconştient o moştenire de peste generaţii sau vom face conştient anumite schimbări.

Parentingul are ca scop principal construirea unei relaţii care să fie o sursă de siguranţă, încredere, bucurie, creştere, energie, inspiraţie, linişte şi apartenenţă, atât pentru copil, cât şi pentru părinte. Când un copil se simte înţeles, respectat şi iubit necondiţionat, vor fi mai multe şanse ca acesta să îşi asculte parintele. Dar o va face că aşa simte, nu ca este obligat.

Sunt multi soldăţei pe lume şi mulţi tirani. Câtă nevoie este de oameni echilibraţi, înţelegători, păsători, asumaţi. Fiecare părinte poate contribui la asta. Generaţia de mâine va fi aşa cum o creştem noi azi. Sau mai bine zis, va fi ce vom schimba în primul rând la noi. Nu putem da mai departe ce nu avem.

 

Mai multe informaţii despre parentingul în care cred: https://kindparenting.ro/parenting-cu-blandete-ce-este/

 

Photo by Nicola Nuttall on Unsplash

 

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.