Când frica ne creşte copiii

Îmi imaginez o lume în care niciun copil nu mai este educat prin frică. Frica de a fi pedepsit, ameninţat, umilit, lovit. Cum ar fi o generaţie întreagă educată cu căldură şi înţelegere? Cu limite, dar explicate cu empatie. Cum ar fi ca toţi copiii să fie acceptaţi aşa cum sunt ei, nu cum ne-am dori noi să fie. O lume în care părinţii nu mai proiectează nemplinirile sau aspiraţile lor asupra copilului, ci îl lasă să îşi găsească singur interesele şi să îşi urmeze visele? Frica este ca o făclie pe care o dăm mai departe. Ne e frică să nu eşuăm ca părinţi, să nu eşueze copilul nostru şi dăm mai departe, ca o moştenire, frica către ei.

Cu toate acestea, mă bucur să văd zi de zi părinţi care sparg acest tipar şi îşi sau seama că frica nu va produce niciodată ceva bun: nu va da aripi copilului, nu îi va da încredere, nu îl va învăţa să se aprecieze. Însa nu pot să nu îmi imaginez o lume plină de copii crescuţi cu iubire necondiţionată de comportament, de rezultate, de ce a făcut colegul, de ce crede societatea, de cred ceilalţi, de “ce trebuie”.

Nu sunt de acord nici să lăsăm copilul să facă ce vrea, fără nicio limită, să îi ştergem orice obstacol din cale, să îl creştem într-o bulă. Departe de mine aceste gânduri. Cred însă că atâta timp cât folosim frica sub orice formă ca metodă de a educa copilul, nu vom face decât să o perpetuăm. Datorită fricii oamenii devin fie supuşi, fie agresivi. Ne dorim oare aşa ceva pentru copiii noştri? Cât sunt mici, un stil de parenting bazat pe frica ar putea da rezultate la unii copii, mai ales dacă pedepsele sunt aspre sau ei din fire tind să fie mai supuşi. Dar pe termen lung, când copilul va fi suficient de mare şi independent, ameninţările şi pedepsele părintelui nu vor mai funcţiona, iar în lipsa unei relaţii solide cu acesta, grupul de aparteneţă va avea toată puterea de influenţă.

Cred că noi oameni, am pierdut de-a lungul timpului, abilitatea înăscută de a simţi cum e mai bine să ne creştem copiii. Undeva, în noi, abilitatea aceasta există, dar e îngropată de fricile noastre, de mecanismele de apărare pe care le-am dezvoltat, de experienţe, de convingeri preluate şi tot aşa. Dar prin atentă observare, empatie (noi faţă de noi), acceptare, re-valorizare, trăire conştientă putem să simţim din nou ce e mai bine pentru noi şi copilul nostru. Până atunci putem lua drept mărturile diversitatea de studii întreprinse de specialişti în dezvoltare umană care arată cu un stil de parenting bazat pe căldură, empatie şi ghidare (limite consecvente, reiterate cu multă înţelegere), disponibilitate sufletească pentru copil, disponibilitate pentru joacă, încurajarea copilului, cultivarea competenţei şi independenţei toate acestea sunt ingredinte ce sprijină formarea unui om cu stimă de sine, cu încredere, realist, fericit, rezilient, optimist.

Îmi imaginez o lume în care niciun copil nu mai este educat prin frică. O lume de oameni eliberaţi de această grea moştenire, transmisă din generaţie în generaţie. Oare cum ar fi?

Photo by Dmitry Ratushny on Unsplash

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.