Ajungem acasa. Turnul pe care l-ai construit cu o zi inainte e daramat. Incepi sa plangi, sa tipi si sa imi vorbesti urat. Simt cum ma curpinde furia. Aleg sa nu iti raspund in vreun fel. Ma opresc. Respir adanc de cinci ori. Nu reusesc sa ma calmez. Ies din camera. Ma asez. Inchid ochii (si urechile). Te vad pe tine cand cand erai bebelus. Iti vad fata cu trasaturi perfecte. Iti vad primul zambet. Erai in patutul tau si purtai costumasul alb cu ursuleti. Aud primul „ma-ma-ma”. Zambesc. Sunt mult mai calma. Acum pot sa imi pun „ochelarii” magici, cu care pot vedea in sufletul si inima cuiva. Sunt niste ochelari invizibili pe care ii pun simbolic atunci cand aleg sa nu ma iau numai dupa semnele exterioare, dupa comportamentul copilului. Cu ei vad mai departe de o carcasa, cu ei vad in inima si sufletul copilului, cu ei pot vedea stresul, dezamagirea, frustrarea, oboseala.
Ma intorc la tine. Plangi si tipi „lasa-ma in pace!”. Cu ochelarii astia vad mai departe de vorbele tale. Vad o inimioara mica, trista, care bate repede, dupa o zi lunga si obositoare. Ai acumulat multe peste zi. Mai vad mult dor de noi. Am stat cam mult departe unul de altul, nu-i asa, pui mic? O, si mai vad multa bunatate si iubire in inima ta speriata ca nu stie cum sa navigheze pe marea asta involburata a emotiilor. Ei bine, nu-ti face griji, nici noi, oamenii mari, nu prea stim ce sa facem cu emotiile. Invatam insa, la brat cu voi, sa fim mai constienti de emotiile noastre, sa nu le reprimam, sa le lasam si fie si, intr-un final, sa se consume. Cand esti copil este si mai greu. Creierasul tau este in dezvoltare si emotiile preiau controlul mult mai usor.
Am doua variante. Sa te pedepsesc pentru comportamentul tau sau te iau in brate ca sa te simti in siguranta cu emotiile astea puternice. Esti o fiinta umana, la inceput de drum, in plina dezvoltare, care are nevoie de ghidare. Si, mai ales, ai nevoie sa stii cat de mult esti iubit.
Sa iti tin acum o teorie? Centrii responsabili cu invatarea din creierasul tau sunt acum inchisi. O sa vorbim mai tarziu, cand suntem senini amandoi, despre forta mare care sta in cuvinte, care poate rani sau vindeca, care poate aduce tristete sau, dimpotriva, bucurie. Acum insa vreau doar sa simti forta dragostei mele, sa stii ca sunt aici, langa tine, cand esti pregatit pentru o imbratisare. Nu esti singur. Este in regula sa plangi, este in regula sa simti. Toti oamenii simt. Da, iti voi spune mai tarziu ca nu ne putem alege emotiile, insa comportamentul da. Iti voi spune ca emotiile sunt prietenele noastre si, daca nu le opunem rezistenta, ele trec. Plangi copile drag, ca plansul, la fel ca rasul, vindeca.
Dupa o vreme in care ai tipat sa plec, vii in bratele mele. Pui capul pe umarul meu si stam asa. Lacrimile calde se preling pe fata mea. Simt inimioara cum iti bate. Stiu ca fiecare lacrima aduce vindecare, asa ca te las sa plangi. Iti soptesc din cand in cand la ureche ca esti in siguranta si tare, dar tare, iubit.
Dupa ce ai plans mult in bratele mele, ridici ochii limpezi catre mine. Aceasi fetisoara pe care am vazut-o prima data. Aceleasi trasaturi perfecte. „Mami, imi pare rau ca am tipat la tine”. Ii vad regretul in ochi si sentimentul de vinovatie. „Ai avut o zi mai grea. Ai ajuns acasa si ai gasit turnul la care ai muncit aseara din greu daramat. Te-ai suparat foarte tare. Mami a ramas langa tine pana ai fost pregatit de o imbratisare. Ai plans mult si emotiile au iesit afara. Iti pare rau ca mi-ai vorbit asa. Cu totii avem momente in care ne simtim asa”, spun eu in timp ce il mangai pe cap. Ma tii stans in brate parca nu ai vrea sa imi dai drumul, in timp ce suspini a usurare si impacare.
Crizele copiilor au fost si sunt momentele in care noua, parintilor, ne este cel mai greu sa ramanem calmi. Cand suntem calmi putem lua cele mai bune decizii de cum sa reactionam. Cand ne enerva si noi insa, facem si spunem lucuri pe care apoi le regretam si care, din pacate, nu il ajuta in niciun fel pe puiutul nostru.
Momentele in care ne enervam cel mai tare sunt de fapt indicii pentru ce mai avem de vindecat din propria noastra copilarie. Asadar, anumite comportamente ale copiilor s-ar putea sa declanseze in noi adevarate furtuni emotionale si reactii de necontrolat. Este un prilej sa ne oprim si sa ne uitam in interiorul nostru. Sa ne intrebam de ce actionam? Avem ocazia sa vindecam si ranile din noi.
Pe mine ma ajuta mult, ca de fiecare data cand copiii au o criza, sa imi amitesc ca in spatele comportamentului stau emotii, rani, suferinte. Atunci pot privi cu compasiune. Un comportament neadecvat al unui copil este un strigat de ajutor. In spatele lui este o frica, o durere, o mare tristete, o nevoie de conectare.
Copiii au un bagaj emotional plin. Prin momente de conectare, de joaca zilnica cu parintii, prin portii sanatoase de ras sau plans (cu noi alaturi) copiii se elibereaza de mare parte din emotiile acumulate peste zi. Sunt insa momente cand exista in spate o durere mai mare si atunci este nevoie de multa conectare, disponibilitate, intelegere pentru ca intr-un final copilul sa se deschida. Copiii fug de emotiile negative, nu vor sa se confrunte cu ele. Insa pentru a fi vindecate, ele trebuie traite, simtite. Doar intr-un mediu propice, copiii se simt in siguranta sa se confrunte cu propriile angoase.
Ei, si chiar exista ochelarii care vad in sufletul copilului? Da, ei sunt de fapt dragostea noastra infinita pentru puii nostri, compasiunea si empatia care ne fac sa cautam dincolo de comportamentul lor. Ne fac sa ajungem la sufletul lor. Dupa norii negri de furtuna (comportamentul neadcvat) dai mereu de un loc senin (sufletul lor).
Este usor sa ramanem calmi in fata crizelor copiilor nostri? Nu, este tare greu. Dar, merita sa incercam. Si, cand nu reusim, sa ne incurajam si sa incercam din nou. O facem pentru fiintele cele mai dragi noua din tot universul asta mare.
Sursa foto: Unsplash.com