Ne dorim ca relaţia cu copilul nostru să fie o sursă de satisfacţie şi bucurie. Pentru mulţi părinţi şi copii însă, ea este o sursă de stres şi anxietate.
Putem noi, părinţii, să influenţăm această relaţie într-o direcţie sau alta? Cu siguranţă putem. Mai mult, conştient sau inconştient, o şi facem deja.
Noţiunea de parenting este relativ nouă, dar ceea ce reprezintă ea – relaţia dintre un părinte şi copil – există de când sunt şi oamenii pe Pământ.
Ce este recent disponibil pentru noi, părinţii care trăim în perioada aceasta, sunt nenumăratele studii realizate pe lungi perioade de timp, care atestă în mod incontestabil beneficiile parentingului prin empatie şi conectare, fără abuz verbal sau fizic. Mai mult, trăim într-o perioadă în care progresul tehnologiei imagisticii cerebrale a permis să vedem ce impact au diferite stiluri de relaţionare asupra creierului copiilor.
În acest context, când este disponibilă o paletă bogată de informaţii cu privire la ce este benefic sau nu cu privire la dezvoltarea psiho-socială a copiilor noştri, putem oare să le ignorăm, mizând pe ideea ca, dacă generaţiile trecute au „ieşit bine”, este în regulă să facem şi noi la fel? Eu cred că stă în datoria noastră să înţelegem toate perspectivele şi, în cunoştinţă de cauză, să alegem ce fel de parinte vrem să fim pentru copiii noştri.
Ce este parentingul cu blândeţe
În articol voi utiliza termenul de parenting cu blândeţe, dar mai este cunoscut şi sub denumirea de parenting prin empatie, conştient, calm.
Parentingul este relaţia între un părinte şi copilul său, care poate fi cultivată sau dimpotrivă, erodată în funcţie de ceea ce facem.
Cercetările au demonstrat faptul că un părinte conectat cu copilul său, deschis să îi înţeleagă nevoile, care înconjoară copilul cu căldura şi îl ghidează cu empatie influenţează modul în care se dezvoltă creierul copilului său. De ce? Pentru că un copil învaţă să răspundă la fel cum i se răspunde. Datorită neuronilor oglindă, copilul oglindeşte comportamentul părinţilor în diverse situaţii, precum cele de stres, de furie, de frică.
Parentingul cu blândeţe nu este un set de reguli bătute în cui. Nu este o reţetă de prăjitură în 5 sau 10 paşi. Şi asta pentru simplul fapt că fiecare copil este unic. Există însă un set de principii care pot consolida relaţia cu copilul nostru, şi nu numai.
-
Relaţia cu copilul nostru este cel mai valoros lucru
Parentingul cu blândeţe are ca scop principal construirea unei relaţii care să fie o sursă de siguranţă, încredere, bucurie, creştere, energie, inspiraţie, linişte şi apartenenţă, (sentimentul de „acasă”) atât pentru copil, cât şi pentru părinte.
Cum crezi că va descrie copilul tău când va fi adult relaţia pe care a avut-o cu tine? Cum ai vrea să o descrie? Ceea ce faci astăzi ajută în acest sens sau nu?
În zgomotul mai micilor sau marilor conflicte inerente oricărei relaţii, să nu uităm să protejăm ce este cel mai important. Să nu sacrificăm, de dragul unor obiective mărunte, relaţia pe termen lung cu copilul nostru.
Aşa cum spune unul dintre cei mai cunoscuţi experţi în parenting, Dr. Laura Markham, copiii nu işi vor aminti aşa mult ce i-am învăţat, ci cum i-am făcut să se simtă.
Pentru consolidarea unei relaţii, conectarea cu copilul este esenţială. Cum te poţi conecta cu copilul tău? Fiind prezent, disponibil emoţional, permiţând emoţiilor (voastre şi ale copiilor) să fie, petrecând timp special împreună, jucându-vă, ghidând cu empatie.
-
Copilul nu este extensia noastră
Avem responsabilitatea să creăm un mediu în care copilul poate deveni cea mai bună versiune a sa şi nu cea mai bună versiune a părintelui. Îmi place mult ce spune Debbie Pincus, psiholog terapeut: „Parentingul conştient înseamnă să fii părintele copilului tău aşa cum este el, nu părintele copilului care ai fi vrut să fie. Parentingul conştient presupune să te conectezi la esenţa copilului tău”.
Copilul nu reprezintă un obiect sau un fenomen ce trebuie controlat cu orice preţ, forţat să se încadreze într-un tipar ideal al părintelui. Concretizarea acestei proiecţii devine, pentru mulţi parinţi, ţelul suprem. Fericirea copilului cade pe locul doi, părinţii fiind convinşi că ea va fi o consecinţă a materializării imaginii perfecte. „Învaţă bine să ajungi cineva în viaţă, să ai un loc bun de muncă, să ai o casă ca să fii fericit”. De ce să nu începem direct cu „să fii fericit”? Aceşti părinţi sunt bine intenţionaţi. Vor ca al lor copil să fie fericit. Dar au o imagine prestabilită de cum se obţine fericirea iar acest lucru nu face decât să transforme copilul într-o copie a părintelui şi nu să se descopere pe sine ca fiinţă umană unică, cu pasiunile, talentele şi imperfecţiunile sale.
-
Parentingul este (şi) despre părinte
Dr. Shefali Tsabary spune că parentingul conştient este mai mult despre părinte decât despre copil. Dacă un părinte îşi schimbă modul de a se comporta, copilul se va schimba şi el. Îmi place mult la această abordare că nu mai pune părintele pe un piedestal, iar copilul la bază, umil, forţat să tacă, cu capul plecat. Nu, nu sunt de acord nici cu relaţia disfuncţională când copilul este sus şi părintele jos. Este vorba despre o relaţie între două fiinţe umane aflate pe aceeaşi treaptă, una lânga alta.
Parentingul este foarte mult despre părinte pentru că el reprezintă multă vreme lumea copilului, busola sa. Limbajul acestuia (verbal, paraverbal şi non-verbal), relaţiile cu cei din jur inclusiv cu tatăl/ mama copilului), atitudinea faţă de oricine şi orice, aşteptările, aspiraţiile, temerile, durerile nerostite, comportamentul, toate acestea influenţează profund personalitatea copilului. Problema principală este că majoritatea acestor reacţii ale părinţilor sunt automate, învaţate în propria copilărie. Ceea ce a fost reprimat influenţează inconştient comportamentul în prezent. Ce poate face un părinte? Să îşi observe cu atenţie ce anume din comportamentul copilului îi declanşează furia în mod repetat. Acolo este clar ceva ce trebuie vindecat. Iar primul pas este conştientizarea.
Pentru a putea sa îşi gestioneze propriile emoţii, să ramână centrat şi calm în mijlocul unui tantrum, părintele trebuie să aibă grijă şi de el însuşi. Dacă tu ca parinte nu ai rezervorul plin, nu ai de unde să oferi copilului. Dr. Laura Markham spune că, pentru a-ţi putea iubi copilul necondiţionat, trebuie să începi prin a te iubi pe tine însuţi necondiţionat. Să te încurajezi, să te ierţi, să arăţi compasiune faţă de tine, să ai răbdare, să iţi acorzi timp pentru plăcerile tale, să nu renunţi la vise, să mănânci sănătos să faci sport. Dacă ţi se pare că este un act de egoism, gândeşte-te că o faci pentru copilul tău pe care îl vei învaţă prin exemplul tău să aibă grijă de el, să nu renunţe la vise, să fie fericit.
-
Orice comportament este o formă de comunicare
Nu există copii răi care vor, în mod intenţionat, să ne facă rău. Există doar copii cu nevoi pe care nu ştiu să şi le exprime prin cuvinte. Stadiul de dezvoltare al creierului nu le permite până la 6-7 ani să folosească cuvintele (şi implict raţiunea) pentru a-şi exprima emoţii puternice. Şi după vârsta aceasta, creierul limbic (sediul emoţiilor) deturnează de multe ori cortexul (sediul raţiunii) când apar emoţii puternice. De multe ori, nici noi adulţii nu reuşim să ne menţinem auto-controlul, ţipăm la ei, îi pedepsim, dar avem aşteptarea ca ei să vorbescă calm şi cu respect.
Comportamentul ascunde nevoi neîndeplinite pe care copilul nu poate să le verbalizeze. Este un simptom şi un semnal că bagajul emoţional al copilului este plin.
În parentingul cu blândeţe, părinţii sunt conştienţi că nu îşi pot alege emoţiile, doar comportamentul. Aşadar, emoţiile trebuie trăite. Râsul şi plânsul (nu criza de furie) sunt modalitaţile prin care copiii îşi trăiesc sănătos emoţiile puternice. Părinţii încurajează prin joc (jocurile fizice mai ales) râsul şi prin compasiune şi disponibilitate emoţională, plânsul. Astfel, copiii se eliberează de bagajul emoţional de peste zi, într-un mod sigur.
-
Parentingul cu blândeţe nu este acelaşi lucru cu parentingul permisiv
Copiii au nevoie de limite. Ele asigură siguranţa şi comfortul. În parentingul cu blândeţe, copiii ascultă datorită relaţiei de încredere pe care o au cu noi. Ei învaţă să se auto-regleze (să renunţe la ceva ce vor pentru ceva ce vor mai mult). De aceea conectarea este o bază obligatorie pe care se constuieşte relaţia.
Pedeapsa şi ameninţările îi învată obedienţa faţă de o autoritate, astăzi părintele, mâine anturajul sau colegii de la birou. Auto-disciplina vine din interior, în schimb supunera de teama unei autorităţi sau pentru a obţine o recompensă (mituirea copilului) vine din exterior. Motivaţia interioară este cea autentică şi sănătoasă.
Accentul în parentingul cu blândeţe este pus pe ghidare, nu pe control. Întrebări deschise, încurajare copil să se pună în locul altei persoane (părintele spre exemplu) pentru a-i înţelege perspectiva, expunerea părerii proprii, încurajarea copilului să îşi spună părerea constructiv, expunerea firului logic din spatele regulii, toate acestea reprezintă ghidare şi nu control – „pentru că aşa am zis eu”. Care din ele credeţi că ajută copilul să devină un adult responsabil care va şti să comunice inter-personal?
Este de asemenea important ca părintele să se asigure că limitele sunt înţelese de copil (nu numai care sunt ci şi de ce sunt importante). Consecinţele sunt însă cele naturale, nu pedepse. Dacă un copil loveşte alţi copii la locul de joacă, va fi luat de acolo de către părinte în timp ce acesta îi explică cu mare căldură în glas şi blândeţe că înţelege că e supărat că a trebuit să plece de la locul de joacă, dar nu îl poate lăsa acolo să lovească pe cineva pentru că lovitul răneşte. Când va fi pregătit să nu mai lovească, copilul se poate întoarce. Dacă se întoarce şi loveşte iar, va fi luat în ziua respectivă de la locul de joacă, cu aceeaşi blândeţe şi părintele se va conecta cu copilul pentru ca acesta să poată elibera din bagajul emoţional sau să îşi umple rezervorul cu iubire şi atenţie.
-
Este împotriva violenţei fizice, abuzului psihic, ameninţărilor, mitei, recompensei
Modul tradiţional de educare a copiilor presupune să pedepseşti, să ridici tonul, să nu asculţi părerea copilului şi chiar să îl ameninţi, să îl răneşti prin cuvinte sau palme pentru a-l învăţa o lectie de supunere, respect, o regulă, o valoare sau pentru a-l determina să facă ceva ce vrea părintele, să il asculte. Dar este evident că, fiind abuziv şi violent (verbal şi/ sau fizic) nu îl putem învăţa pe copil să aibă încredere în el, să fie bun cu el însuşi şi cu cei din jur, să fie înţelegător, să fie curajos, să îşi susţină punctul de vedere dar şi să îl asculte pe al altora. Îl vom învăţa doar să mintă mai bine, să se ascundă de noi, sau imediat ce noi nu îi mai putem forţa căci va creşte, să facă cum vrea el, ingnorându-ne. Frica nu învaţă iubire. Violenţa nu învaţă un om sa fie mai bun. Îl face mai slab, neîncrezător, supus azi părintelui, mâine celor pe care el îi va percepe drept autorităţi. Şi, uneori, nu vor fi chiar oamenii care ai vrea sa îţi influenţeze copilul.
-
Nu presupune să fii perfect; presupune să fii conştient, prezent, iubitor
Nu cred în părinţi perfecţi. Cred însă în părinţi dispuşi să devină din ce în ce mai conştienţi de ce fel de părinte sunt sau vor să fie, de comportamentul, de reacţiile lor. Părinţii care sunt conştienţi de copilul lor, de aspiraţiile şi temerile sale. Părinţi nu perfecţi, dar prezenţi.
Când eşti prezent te uiţi cu toată dragostea în ochii copilului şi îi savurezi fiecare vorbă sau gest aşa cum savurezi mâncarea preferată. Ajungi să îl cunoşti atât de bine încât îi descoperi unicitatea şi ştii care este limbajul dragostei preferat din el.
Cred în părinţi care nu reuşesc mereu să rămâna calmi si prezenţi, dar asta nu îi face să renunţe. A doua zi încearcă din nou. Un pas înapoi, doi înainte. Cu astfel de părinţi, lumea de mâine va fi una cu mai mulţi adulţi fericiţi, cu încredere în ei, empatici şi curajosi. Sau, cum zice fiul meu, oameni „cu inima mare”.
Mai este un motiv pentru care nu cred în perfecţiune: un părinte perfect tot timpul nu îl invaţă pe copil că este uman să greşesti. Şi cum să gestionezi o greşeală, cum să cauţi soluţii şi nu vinovaţi. Iar perfecţiunea pune o presiune fantastică atât pe părinte, cât şi pe copil. Autenticitatea, prezenţa, intenţia de a fi mai bun în fiecare zi pentru tine însuţi şi pentru copil sunt mult mai valoroase.
Ar mai putea fi scrise multe despre de ce parentingul conştient, cu blândeţe. Dar acestea mi se par esenţiale. Voi încerca să acopar pas cu pas, prin articolele de pe blog, tot ce cred ca este important din tot ce am trait şi citit în anii de când pasiunea mea este creşterea şi dezvoltarea psiho-socială a copiilor.
În final, părinte drag, nu uita că eşti esenţial pentru copilul tău. Nu vreau să pui presiune pe tine, ci compasiune. Priveşte-te cu drag, încurajează-te când greşeşti şi nu, nu încerca să fi perfect. Doar fii acolo, prezent cu toată inima. Zi de zi încearcă să faci paşi mici în direcţia pe care ai ales-o ca părinte. Şi bucură-te de călatoria voastra împreună.
Sursa foto: Unsplash.com