Copiii de azi sunt prinşi într-o cursă contra cronomentru

Alarma sună în fiecare dimineaţă de luni până vineri, fără excepţie. Atunci se dă startul unei curse pentru noi, dar şi pentru copiii noştri.  

“Haide, trebuie să te trezeşti, sa te speli pe dinţi, hai să te îmbraci. Hai, hai, hai!”. Urmează o zi de şcoală sau grădiniţă plină de activităţi după un program prestabilit. Pentru unii urmează şi after school. Apoi cluburi, meditaţii, teme. Unele se întind şi peste weekend.

De ce tot acest program stufos? Pentru ca ei să fie bine pregătiţi, să ajungă la un liceu bun, o facultate bună, apoi un serviciu nemaipomenit care le va aduce bunăstarea şi, inevitabil, fericirea. Vor avea destui bani să îşi permită ce vor. Iar dacă au bani să îşi cumpere ce vor, asta înseamnă fericire. Înseamnă oare?

Fericirea, acest concept abstract! Tu înţelegi un lucru prin fericire, eu altceva, ea altceva, el altceva. Pentru mine fericirea este acea stare în care eşti ok cu tine însuţi şi cu lumea din jur. Ai o vibraţie pozitivă şi energie creativă. Starea în care eşti calm şi recunoscător, bun cu tine şi cei din jur, optimist,  nu renunţi când ai un eşec, îţi urmezi visele şi te bucuri de frumuseţea din jurul tău.

Dar, mă întreb, cât contribuie programul acesta încărcat al copiilor noştri la asta? Eu cred că puţin, prea puţin. Şi chiar în cazul în care contribuie, le sacrificăm practic timpul şi bucuria copilăriei pentru o fericire ce va urma… O fericire pe care o vor trăi când vor fi terminat o facultate bună şi vor avea un job bun.

Copilăria însă e unică, iar noi părinţii de azi ne-o amintim prin prisma timpului lung de joacă, în faţa blocului sau pe uliţele satului, cu copiii. Ei ce o să îşi amintească? Cum alergau în permanenţă de la o oră la alta, de la un club la altul, de la o meditaţie la alta? Şi, cel mult, cum se jucau pe telefonul mobil în maşina prinsă în trafic.

Şcoala şi extensia ei (after school, meditaţii, teme) dezvoltă preponderent inteligenţa lor cognitivă (IQ). Problema este că în viaţă ai mare nevoie mai ales de inteligenţa emoţională (EQ). Fie că vorbim de relaţia de cuplu, cu prietenii sau cu colegii de la muncă.

Aşa cum am zis, acest sacrificiu al timpului copiilor se face de cele mai multe ori în speranţa unui job de succes. Majoritatea companiilor bune caută însă oameni care dau dovadă mai ales de inteligenţă emoţională. Acei oameni care ştiu să relaţioneze cu alţi colegi într-o echipă , care sunt asertivi, comunicativi, ştiu să asculte, să îşi expună punctul de vedere cu respect, să ţină cont de nevoile proprii dar şi de ale celorlalţi, să fie orientaţi spre soluţii.

În plus, încă nu ştim de joburi vor exista în viitor. Specialiştii estimează că peste 50% din joburile actuale nu vor mai exista în 2030, în contextul dezvoltării inteligenţei artificiale. Cum se vor mai diferenţia oamenii atunci de roboţi performanţi? Prin inteligenţa emoţională, modul cum relaţionează cu cei din jurul nostru, nivelul de creativitate, lucruri care nu se învaţă la şcoală sau la meditaţii.

Visez la o zi când relaţiile interumane vor fi predate la şcoală: cum ne gestionăm emoţiile, cum comunicăm cu alţii dar şi cum ascultăm, cum negociem. Dar până atunci, noi părinţii suntem singurii care putem să îi ajutăm în acest sens. Cum? Fiind un model pentru ei de cum ne gestionăm emoţiile şi relaţiile noastre, cum gestionăm relaţia cu ei, cum le vorbim despre emoţii, prin conectarea cu ei, prin timp liber de joacă nestructurată, mişcare în aer liber, râsete şi voie bună, dar şi plâns în braţele noastre când copiii au nevoie.

Cred într-un program echilibrat. Da, este nevoie să ştie să scrie corect, să fie buni la matematică şi să ştie o limbă străină, dar este nevoie şi să îşi trăiască copilăria, să fie ACUM fericiţi, bucuroşi, liberi; să experimenteze, să râdă, să plângă, să se murdărească de noroi, să facă farse.

Nu sacrificaţi copilăria de dragul vieţii adulte. Acum e poate cea mai frumoasă parte din viaţa lor, care nu se mai întoarce. Acum. Lăsaţi-i să fie copii, să se joace. Un copil învaţă foarte multe prin joacă. Şi este fericit. Nu asta ne dorim pentru ei, să fie fericiţi?

Văd parcuri goale imediat ce este frig. Îmi e dor să văd copii cu obrajii roşii şi năsucul îngheţat, jucându-se afară.

Cred cu tărie că diferenţa nu o va face numărul de meditaţii şi cluburi la care a fost copilul sau numărul de teme pe care le-a făcut, ci momentele de joacă liberă, de explorare, de râs cu toată inima.

Mă întreb, oare cum ar fi arătat “Amintiri din copilărie” dacă Ion Creangă ar fi trăit în ziua de azi?

Fotografie de Jordan Whitt via  Unsplash

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.