Nu sunt un sculptor

Îmi reamintesc în fiecare zi că am doi copii care sunt unici. Şi fiecare este minunat exact aşa.

Rolul meu ca părinte nu este să îi forţez să se încadreze într-un tipar agreat de mine sau de societate. Rolul meu nu este să le sacrific unicitatea, copilăria, joaca, emoţiile, părerile pentru ceea ce eu cred că reprezintă fericirea, binele, succesul. Nişte concepte personale sau sociale. Pentru că habar nu am care e reţeta garantată a fericirii sau dacă fericirea e scopul în viaţă. Mai degrabă cred că este vorba despre a fi ok tu cu tine, cu bune cu rele şi în fiecare zi să devii un om mai bun cu tine şi cei din jur.

Câţi dintre noi, cei crescuţi în reţeta clasică a succesului, care am fost elevi silitori, disciplinaţi, cuminţi, supuşi, ascultători, ne simţim azi bine în pielea noastră, ne simţim fericiţi pe deplin, ne încurajăm, ne gestionăm sănătos emoţiile, suntem rezilienţi?

Cred că mai degrabă rolul meu este să îi preţuiesc pentru ceea ce sunt, să văd frumuseţea unică din ei, să mă conectez cu inima mea la inima lor, să văd dincolo de comportamentul de moment, să le privesc sufletul pur, plin de iubire, bucurie dar şi tristeţe, să le ofer iubirea mea necondiţionată, să fiu cel mai mare fan al lor, să îi încurajez, să fiu sinceră cu ei. Să îi ascult mai mult decât să le vorbesc, să mă joc cu ei mai mult decât să le explic eu ce să facă şi cum să facă, să zic mai mult “da” decât “nu”, să le setez limitele importante cu empatie; să ştiu când să îi ţin de mână puternic, dar şi când să le dau drumul să zboare.

Nu sunt perfectă, aşa că voi greşi. Dar, zi de zi, voi încerca din nou. Pentru că vocea mea devine vocea lor mai târziu. Şi vreau ca vocea care îi va însoţi mereu să fie una care îi susţine şi nu îi critică la fiecare pas, care îi încurajează, care le aminteşte că sunt nişte fiinţe minunate.

Nu sunt sculptor, nu am o bucată de piatră în care trebuie să cuprind perfecţiunea. Două suflete m-au ales să le fiu mamă ca să învăţăm unii de la alţii. Cu cât renunţăm la obsesia pentru control, pentru a “crea” un copil perfect, de “succes”, cu atât ne vom putea bucura mai mult de puiul de om de lângă noi, aşa cum e el.

De multe ori suntem într-o relaţie cu o himeră, cu o iluzie (copia perfecta a copilului nostru). Să ne detaşăm de ideea noastră de copil perfect şi să vedem copilul real din faţa noastră. Copilul vrea să ştie că este văzut, preţuit şi iubit necondiţionat pentru ceea ce este. Nu doar atunci când este într-un anume fel. Astfel, sunt mari şanse să devină cea mai buna versiunea a sa. A sa, nu a noastră.

Photo by Ivan Heinzer on Unsplash

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.